marți, 4 decembrie 2012

Se spun multe...

Se spune si ca ajungi sa cunosti fiecare om, la momentul potrivit... Atunci , la dracu!, Karma mea e semi-retardata si foarte agresiva.

Te-am cunoscut intr-o camera veche. Eu intram, tu ieseai. Era si dimineata, si firele mele de par se certasera intre ele si au luat distanta unele de altele. Afara era prea cald, iar eu eram prea imbracata. Rosie, am dat de tine. Si erai atat de nou incat ochii mei s-au trezit si s-au agatat de forma fetei tale. Am incercat sa le spun ca nu e bine, nu e frumos, dar tu erai.

Si Karma a insistat, ne-a adus in aceeasi camera, in aceeasi ipostaza cu o precizie dementiala. Era cazul sa fac ceva. Incepusem sa-mi consult oglinda in fiecare dimineata, sa fiu sigura ca de data asta Karma nu are ce sa-mi mai faca. Functiona. Ti-ai oprit intr-o zi ochii pe chipul meu. N-am vazut asta, am simtit-o, caci stand atat de aproape de tine nu aveam curaj sa te privesc.

Am decis inca o data sa ignor sirul natural al evenimentelor si te-am salutat. Au urmat zile intregi de conversatii imaginare intre mine si tine. Au urmat si mesaje reale care m-au facut sa spun "Poate Karma mea nu e chiar asa idioata cum o cred eu..."

Asteptam cu nerabdare ziua in care o sa te revad si o sa pot , in sfarsit, sa-ti zambesc. Mergeam cu ochii in pamant, ignorand tot restul lumii anoste. Evident, am nimerit exact in tine. Stateai cu privirea atintita pe fata mea brazdata de vant. Mari, verzi si clari ma studiau si intimidau doi ochi aproape straini. "Scuze! Eu trebuie sa..da...sa plec! " Atat...

Incredibil! Era de parca cineva isi batea joc de mine, si stiam si cine.. Incepusem sa invat sa-mi controlez emotiile, sa invat cum sa-ti zambesc fara sa-mi tradez propria persoana.

 Si atunci Karma s-a enervat si m-a plesnit cu o situatie pe care eu n-o mai puteam controla.

luni, 3 decembrie 2012

Nu stiu ce suntem.




Noi doi n-am fost niciodata ceva bine definit. Am fost mereu intr-o continua lupta pentru dreptate, pentru putere in ceea ce s-ar fii numit o relatie. Orgoliile carpite fluturau mereu asemeni unor drapele de dave. Amandoi avem doua suflete atat de distruse, incat n-as putea spune care ar merita ultimul loc in rai.

Cu parul valvoi, aruncat in toate partile de vantul violent, cu pielea purpurie de la frig iti strigam de pe balcon "Poti sa mori! " si tu-mi raspundeai la fel de hotarat "De ce nu sari?!" si asa am parut cei mai bolnavi oameni din oras. Cate cani am spart doar Dumnezeu stie...

Totusi, tu ai fost mereu acolo. Ai fost tot ceea ce-mi puteam dori atunci cand aveam nevoie de un print, un tata, un psiholog, un prieten. M-ai lasat sa-mi golesc sufletul in fata ta, l-ai cules si cu mare grija si multa banda adeziva l-ai refacut si l-ai legat cu fire subtiri de incredere de coaste.

Eu am ratacit printr-un labirint plin cu mine si cu pozele mai vechi sau mai noi ale unor fete care incercasera si ele sa-ti gaseasca inima. M-am infipt in podeaua lina  si cu degetele insangerate desenam sageti pe peretii rosii. M-am dezbracat de orice secret si le-am intins pe podea. Asa am dat de o usa inchisa cu un lacat de cuvinte. Si cand le-am rostit si cand m-ai crezut m-am intors in mine si-am inceput sa te cunosc.

Recunosc...Noi doi nu suntem cea mai buna alegere si poate ca usa pe care ai trantit-o in urma ta era menita sa se farame. Si poate ca cioburile in care m-am taiat alergand spre geamul din bucatarie, trebuiau sa-mi aminteasca cat de mult ma dori tu. Nu uita insa, tigarile fumate in discutii filosofice, nu uita lacrimile varsate pe scandurile de lemn. Nici eu nu uit fiorii care ma trec de fiecare data cand tu iti plimbi degetele pe umerii mei, pe coloana mea. N-am sa uit nici cum, din cauza lor, coloana mi se strange ca o menghina si umerii se incovoiaza.

Buzele mele uscate, doritoare de aer, te implora sa vii sa le saruti.

Intoarce-te acasa si bea-ti paharul de vin! Ne asteapta o noapte de iubire.