vineri, 6 martie 2015

Toate femeile înșală

Sau poate doar cele inteligente... Sau poate doar cele ca noi două...

Așa și-a început ea povestea și era cel puțin ciudat să aud asta de la o doamnă cu părul cărunt.

"Să nu crezi ca pe vremea mea era altfel...Bine, nu era la fel de ușor și trebuia să aranjezi întâlniri fără telefoane și alte bazaconii nemaivăzute, dar înșelatul tot așa mergea. Eu, arătăm bine cam pe când eram cât tine și sper că înțelegi de ce îți povestesc ție toate astea. Cu un corp frumos și cu o inteligență întreținută eram o adevărată femme fatale."

În momentul acesta, conversația se transformase în ceva incomod. Eram mereu dispusă să îi ascult poveștile despre nepoți, copii și soț, dar infidelitățile unei bătrâne depășeau granițele ce delimitau clar zona mea de confort .

"Pe de altă parte, mereu mi-am dorit o relație lungă, serioasă... De viitor. Și mi l-am ales și l-am păstrat alături de mine până când m-a lăsat Dumnezeu. L-am ademenit cu greu, fetele ca mine niciodata nu i-au inspirat lucruri bune. Să ne înțelegem, reputație proastă n-am avut niciodată, dar un roi de bărbați refuzați în jurul unei femei anunță doar probleme."

Și apoi mi-a povestit despre cum l-a cunoscut pe Igor, cum l-a cucerit, certurile mari și puține alte dulcegării. Mai aveam 5 minute din tura mea și urma să o las pe mâna unei colege.

"Ei, și după toată perioada asta de miere și zahăr l-am cunoscut pe Alfred . Întâmplător, biblioteca de la colț își schimbase bibliotecarul. Și vorbeam de două, câteodată trei ori pe săptămână despre cărțile pe care le mai citisem. Începusem să merg din ce în ce mai des, dar mereu fără să îmi dau seama de ce îmi doream atât de mult să îl aud.
Alfred era un bărbat destul de înalt, ușor impunator, cu ochii mari și cu o experiență de vârstă cuantificată în ani, clar mai mare. Ei bine, începusem să-mi înșel sufletul pereche fără să-mi dau consimțământul, împinsă doar de dorința de a-l mai vedea.
Ah, draga mea, să nu crezi că a fost vreodată de ceva fizic. Nici măcar nu mi-am lăsat vreodată capul pe umărul lui, darămite alte lucruri.
Femeile ca noi, înșală emoțional. Se atașează de un om, îl idealizează, îl transformă în protagonistul propriului roman imaginar. Și știi si tu cum e... Spre deosebire de toți bărbații din jurul tău, el (și omul de lângă tine) îți apreciaza inteligența. Dar el nu uită ca și bărbatul de acasă să îți reamintească cât de frumoasă ești. Igor nu îmi spunea asta prea des și  nu pentru că nu mă mai vedea așa, ci pentru că i se părea o chestie atât de normală că nu trebuia menționată. Alfred în schimb, dorea să mă cucerească constant.
Și era într-adevăr vina mea că mă lăsam dusă de val de cuvinte dulci când eu cu gura mea spuneam mereu că frumusețea trece. Dar ca oricărei femme fatale, îmi placea atenția. Absolut fantastică a fost perioada respectivă. Îi povesteam copilăria, visele și cele mai ascunde dorințe ale mele, iar el mi le împărtășea pe ale lui. Zilele mi le umpleam la bibliotecă cu Alfred, nopțile în cafenele sau prin paturi cu Igor. Și era minunată viața mea, până cand bibliotecarul meu a decis că vrea mai mult...
Urâtă senzație... Să văd dezamagirea din ochii lui când răspunsul meu a întârziat să apară, când a înțeles că niciodată n-aș fi avut curajul să părăsesc confortul unei relații deja cunoscute...
Uite, asta da modalitate să îți distrugi sufletul, să-l tai în bucățele mici și sa nu știi pe care să le culegi. Așa mi-am ucis nopți și am plâns zile.
Drăguțo, ascultă bine. Eu nu știu care ar fi fost decizia corectă, tot ce știu e că să înșeli emoțional e mult mai rău decât orice aventură fizică. Din ziua aceea și până în ziua de azi nu am reușit să îmi răspund la o întrebare simplă:

Poți iubi doi oameni deodată sau doar te minți pe tine și-i minți și pe ei? "


Chiar dacă tura mea se terminase de două ore, am rămas sa o ascult. Era de parcă cineva îmi povestea viitorul.

marți, 8 iulie 2014

Istorie


Cel mai ciudat razboi: Doi oameni de aceeasi parte a baricadei poarta un razboi comun, dar cu strategii complet diferite. Amandoi vor sa castige, dar pe partea opusa a frontului nu e nimeni, se lupta unul pentru celalalt. Din cer cad gloante grele cu miez de argint.

.C.

"Nu stiu cand a inceput totul. Cred ca a evoluat constant pana cand pe nepusa masa , conflictul si-a atins apogeul.
Eu si el avem acelasi suflet. Sau cel putin eu am acelasi suflet cu el. Il simt cum radiaza cand el rade, il simt cum se destrama cand el e trist. Nu stiu cand am daramat eu zidurile, nu stiu pe unde s-a strecurat el. Nu mai stiu nimic, traiesc intr-o negura placuta si prea putin imi pasa de razboi, dar lupt pentru ca el lupta."

.M.

"Eu nu pot. Eu lupt din inertie, lupt pentru ca ar trebui sa lupt. Eu vad cum ma ataca fantome si stiu ca nu pot castiga, dar ea crede in mine. Sunt distrus. Imi dau seama ca ar trebui sa las jos armele si sa fac pace cu cineva, dar daca le dau drumul ea trece dincolo. Pe ea nu pot sa o pierd.
Am pierdut zile, ani si nu mi-a pasat. Ea e mai mult decat timp, dar mai putin decat aer."

.C.

"Cred ca undeva in timpul declaratiei mele de independenta am pus pauza ca sa iau o gura de aer proaspat. Era ceva necesar, la urma urmei om sunt. Dar cine se astepta sa vina el sa-mi rupa foile, sa arunce cu ele pe jos? Cine credea ca intre doi veterani de razboaie diferite se pot face legaturi? "

Istoria se scrie mereu , razboaie au mai fost. Unele mai mici , altele mai mari... Dar toti citesc istoria, nimeni nu o crede. Tot timpul razboaiele astea au contat doar pentru doi, cei doi oameni diferiti , uniti , inamici de aceeasi parte a baricadei.


Si pana la urma, nu sunt prea multe diferente intre razboi si iubire.



miercuri, 22 ianuarie 2014

Sunt nebuna...


Sunt nebuna, Doamne! Sunt nebuna cum doar sirenele sunt. Le cant barbatilor si ii adun in jurul meu. Sunt axis mundi si ei roiesc pe orbita mea. 

De ce ma lasi? De ce ma lasi sa-mi fac rau? 

Ei traiesc, pentru ei e acum si niciodata. Incet, incet se desprind cei drepti si pleaca. Raman doar cei goi, cei ce sunt atat de primordiali, dar atat de complicati. Poarta pe umerii lor povara stramosilor , dar privesc falnic inainte. Si se uita la mine, ca intr-o oglinda. Si eu sunt goala. Dar eu, pe umeri, port povara sufletelor lor. Mi le pun ei de fiecare data cand imi rostesc numele, cand imi ating firele de par sau cand imi mangaie claviculele. 

Doamne, smulge-i caci nu stiu ce fac! Ia-i aproape de Tine, nu-i mai lasa sa rataceasca in negura, in neant... Ei nu sunt suficient de puternici incat sa se rupa, iar eu nu sunt suficient de curajoasa incat sa-i las sa plece. Distruge Tu gravitatia chiar daca eu voi deveni o super-nova. Accepta o ultima ofranda din partea unei pacatoase! Voi face lumina peste capetele celor ne-nascuti si voi fi dovada celor norocosi. 

Dar Doamne, spune-mi si mie, de ce m-ai facut fier? De ce nu m-ai facut plumb, aur sau alama? De ce dintre toti si toate m-ai ales pe mine sa daram carari si construiesc poduri? Si oare cei ce vin, ce vina poarta? Pe cine au ucis ei, de vrei sa le ucizi sufletul? 

Doamne... De ce i-ai facut pe ei apa?

miercuri, 20 noiembrie 2013

Minighid al iubirilor disfunctionale (2)

Capitolul 2. Implicaţiile "te iubesc!"-ului

Dacă ai ajuns aici înseamnă că ai descoperit înauntrul tău sentimentul de ataşament, de aici începe cu adevărat relaţia şi tot aici apar complicaţiile care fac disfuncţionalitatea interesantă.


Ceea ce probabil ţi-a rămas neclar din capitolul precedent e de ce iubirea disfuncţională nu e doar sentimentul de ataşament. Ei bine, un cuplu nu va manifesta în general aceleaşi sentimente concomitent. Dacă săptămana asta tu eşti romantic, şi-ţi doreşti să-l strângi în braţe şi să mâncaţi vată de zahăr în timp ce călăriţi un unicorn spre tărâmul curcubeelor(da, ocazional trebuie să-ţi doreşti asta... poate nu atât de extrem, dar înţelegi ideea), disfuncţionalul tău trebuie să te urască. Trebuie să se simtă enervat de cele două...sprezece mesaje trimise în timpul în care el făcea duş şi să te pună să te uiţi la filme horror...poate poate îţi trece şi ţie boala asta. În toată perioada asta specială a ta, te va urî. Ocazional, te poate şi ignora, ceea ce pentru un disfuncţional cu acte în regulă va echivala cu iadul pe pământ.



Asta e situaţia numărul 1. Situaţia nr. 2 e exact opusul: el/ea simte ceva special, tu urăşti tot ce e roz şi miroase a trandafiri. Cele două situaţii trebuie să alterneze şi să nu dureze foarte mult pentru că atmosfera devine mult prea apăsătoare: să fii urât două săptămâni e mult mai rău decât să fii urât o săptămână şi să urăşti tu timp de o săptămână. Partea frumoasă a alternanţei e că din când în când, datorită erorilor de calcul se pierd secunde de joc şi la fel ca în cazul anilor bisecţi (timp de 3 ani ignorăm 6 ore ca să ne trezim la un moment dat cu o zi în plus) , la un anumit interval cuplul este pus în situaţia în care amândoi disfuncţionalii se simt speciali sau se urăsc reciproc.


Când totul e roz, e apogeul relaţiei disfuncţionale. Zile în care cei doi îşi strigă fericirea pe străzi , se îneacă în săruturi şi în aşternuturi. Când se urăsc se sparg farfurii sau se rup arcuri. Orice s-ar înampla aceasta este menirea relaţiei disfuncţionale... Bipolaritatea este o caracteristică esenţială, iar jocul neîncetat de-a şoarecele şi pisica e cel care aduce pasiune şi culoare vieţii disfuncţionalilor.

marți, 19 noiembrie 2013

Minighid al iubirilor disfuncţionale

Prefaţă

Acest material informativ se bazează pe lucrările experimentale înfăptuite de însuşi autorii acestei lucrări. S-a folosit o gamă largă de emoţii, o paletă imensă de personalităţi şi s-au desfaşurat pe perioade îndelugate de timp:zile, săptămâni, luni, ani. Tot efortul emoţional şi psihic al autorilor a fost transpus în câteva capitole scurte care sperăm că vor ajuta sa aveţi propria dumneavoastră iubire disfuncţională, în cazul dezastruos în care aceasta este dorită.

Capitolul 1. "Te iubesc"-ul



Iubirea şi implicit transpunerea lui in realitate ("te iubesc"-ul) reprezintă nişte concepte pe care ştiinţa şi societatea încă nu le-au putut defini complet. Iubirea e explicată ca fiind un sentiment de ataşament faţă de ceva/cineva.( În prezentul ghid ne vom axa pe cineva). Ceea ce e fascinant la relaţiile disfuncţionale este că sentimentul de ataşament devine iubire doar cumulându-se cu ura, indiferenţa şi multe altele, dar despre asta vom vorbi într-un alt capitol.


Revenind la "te iubesc"-urile prezente în vieţile cotidiene ale disfuncţionalilor(* ne vom referi la oamenii nenorociţi care au sau au avut parte de o asemenea relaţie ca fiind disfuncţionali). Considerăm ca fiind necesar să explicăm în ce context trebuie folosită şi pentru că deja ne cunoaştem vom trece la vorbirea prietenească( pertu ). Dacă rosteşti cele două cuvinte când simţi tu prima oară că ar fi adevărat, strici tot . Poate fi o iluzie de moment şi atunci te arunci în ceva ce nu vei putea stăpâni şi vei diminua importanţa adevăratului "te iubesc". Probabil întrebarea firească pe care ţi-o adresezi acum este "Şi atunci cum procedez?". Răspunsul este unul mai ciudat, dar nici relaţia nu este firească deci te invit să parcurgi cu atenţie următoarele rânduri, pentru a deveni la rândul tău un disfuncţional.


Nu ai voie să-i spui ca îl/o iubeşti atunci când disfuncţionalul tău se joacă cu un animăluţ, când îţi găteşte, când stă ghemuit la pieptul tău , defapt nu ai voie să-i rosteşti "te iubesc" multă vreme. Cuvintele se ţin înăuntrul tău. Le închizi acolo , le legi cu sfoară de coloana vertebrală până când simţi că nu mai poţi. Atunci când simţi nevoia să urli cele două cuvinte, când îţi vine să plângi dacă nu i le spui, când îţi simţi coloana trosnind şi simpla lor prezenţă în tine şi nu în aer se comportă asemeni otrăvii...abia atunci iubeşti. Dar nu te lasă înşelat... nici atunci nu e necesar să rosteşti "Te iubesc!", pentru că disfuncţionalul tău ştie. Ţi-au luat-o ochii înainte. Rămâne doar să le rosteşti pentru siguranţa ta, a lui şi eventual a celorlalţi.


Să nu-ţi fie teamă că disfuncţionalul nu ştie că eşti ataşat/ă de el . La o analiză atentă a propriei persoane şi relaţie, vei observa că mereu i-ai spus "Te iubesc!" într-un fel sau altul. Fie că i-ai spus "Măgăruşule, vorbeşte mai frumos!" sau "Băăi, vacuţo! Nu mai mânca ciocolată că te îngraşi!" de cele mai multe ori ai vrut să-i spui "Ţin la tine într-un mod disfuncţional!", fără a pune presiune pe relaţie.


marți, 8 octombrie 2013

I-am spus direct

"Te urăsc!". Şi a fost unul sincer. Nu erau nervi, nu eram grăbită sau dezorientată. Ştiam exact că îl urăsc cu toată fiinţa mea , aşa cum nu am mai urât pe nimeni.

Am coborât scările în grabă şi, acompaniată de tropăitul surd al tocurilor, mă simţeam puternică. Eu deţineam controlul acum. Eu ştiam adevărata poveste, ştiam chiar şi detalii care poate ar fi atentat la integritatea mentală a multor femei. Eu...eu eram puternică.

Am lăsat în urma mea o mulţime zgomotoasă, surpinsă de violenţa scenei abia petrecute. Părul îmi era uşor ciufulit, iar paltonul turquoise flutura în toate părţile. Păream desprinsă dintr-un film şi, dacă în general aş fi sperat ca o asemenea scenă nu mi se va întâmpla niciodată mie, acum eram mândră de şuşotelile pornite şi de întrebarea ce plutea pe buzele tuturor : " De ce?".

Că se striga în spatele meu "Ai grija! E plin de cioburi! " şi " B. , las-o şi vino să te bandajăm! " eu nu auzeam. Sau poate pur şi simplu ignoram tot fiindcă să mă simt vinovată nu era pe lista mea cu lucruri de făcut pe seara respectivă. Ajunsă în stradă simţeam cum toată furia strânsă în mine mă copleşea. Aveam pielea, ochii şi sângele fierbinţi, iar vântul rece de noiembrie se izbea furios de corpul meu.

Ştiam că e posibil să-l urăsc într-o zi, dar speram că aceea zi nu va veni. Ştiam că dacă-l voi urî, voi muri. Nu fizic... Orice emoţie pură, bună avea să dispară... Patul meu de moarte era acum un pod aglomerat , frumos luminat pe care îl traversam lăsând ultimele lacrimi sincere să-mi curgă pe obrajii crăpaţi de frig.

"Te urăsc!" răsuna obsesiv în mintea mea... Problema mea e că eu nu pot urî un om fară să-l fi iubit vreodată.

vineri, 16 august 2013

Ciudat e ca...



Ar trebui sa-mi fie frica de el, dar nu imi este. Stii, el a iesit de-un an din inchisoare.

Are doua tatuaje mari pe bratul drept si ochii rai. Mai are un tatuaj mic pe coaste. Acolo, stau scrise cu alb numele mamei sale si data ei de nastere. Asta e ,poate,  prima dovada ca undeva acolo sta ascuns un om bun.

Stiu si de ce a fost inchis, dar si daca n-as stii , tot mi-ar fi drag. Raul pe care l-a facut, l-a facut din nevoie si nu din rautate, iar ce e facut de nevoie, cred eu , nu e deloc damnabil. Ce e de reprosat, ar spune altii, e faptul ca stia de la inceput ca va face ceva gresit, dar daca alta optiune nu era...

Si poate inca nu e clar de ce inca sunt alaturi de el... Sunt acolo, langa el, pentru ca seara, cand simt ca am sa adorm , ma uit in ochii lui si vad , citesc chiar , " Ai rabdare! Imi voi pune si eu sufletul pe tava, doar ai rabdare"

Niciodata n-am avut rabdare, dar el e diferit. El merita. Nu, nu e un simplu caz caritabil. Nu indeplinesc fantezia oricarei femei, de a transforma baiatul rau intr-un inger sarmant. Chiar daca atunci cand ne plimbam pe strada, se uita pierdut la lume si ma tine de mana usor anemic, atunci cand simt ca o sa ma prabusesc, e acolo. Stie deja unde sunt, cat de nenorocita sunt si ma sprinjina. Nu ma ridica niciodata pentru ca nu ma lasa sa cad.

Noi doi, ne salvam unul pe altul.

vineri, 2 august 2013

M-a lovit..

M-a lovit asa cum credeam ca nimeni nu ma va putea lovi vreodata. Mi-a scris o scrisoare ...mie mi-a scris o scrisoare! Si era atat de neasteptat incat m-am blocat. Eu eram cea care ii scria lui, care ii arunca din cand in cand cuvinte dulci (sau acre) pe o foaie de hartie, nu el mie.

Eu aveam propriul meu cocon si stiam mereu ca nimeni nu are cum sa patrunda. Am fost mereu ca un seif, m-am tinut pe mine in lanturi, dar adunam cu sete secretele celorlalti. Stiam ce si cui sa-i spun in asa fel incat sa ma joc cu suflete. Niciodata nu le-am ranit, sau cel putin asa imi place sa cred.

Dar el, el mi-a scris o scrisoare. Si-a pus fiecare cuvant acolo unde trebuia sa fie pus. Pe el il ranisem. Si stiam asta. Cautam mereu o explicatie pentru felul in care sufletul lui mi-a alunecat printre degete si l-am scapat. Poate e doar o lege a naturii care spune ca dupa prea mult bine, urmeaza o prapastie cu rau sau poate pur si simplu m-am speriat de tot ceea ce se intampla si-am fugit. Nu stiu.

El nu mi-a pus numele pe foaie. A lasat pe o foaie simpla, in mijlocul ei, o singura fraza scrisa cu litere cursive " Lume multa, oameni putini" . A luat scrisoarea si-a dat-o din mana in mana sa umble prin lume si sa avertizeze . Eu stiam ca randul acela imi era destinat mie si ca era normal sa se afle acum in palma mea.

Si lasand capul in jos am dat foaia mai departe, intorcand parca si obrazul celalalt. Meritam tot caci eu am reusit sa distrug ceea ce nu trebuia distrus niciodata.

joi, 25 iulie 2013

M-am gandit mult la cum sa-ti spun...

Ti-as fi spus asta intr-o dimineata. O dimineata frumoasa in care sa ma trezesc cu tine cuprinsa in bratele mele, dar n-am curaj. Iti scriu doar o scrisoare, nu pentru ca e mai romantic , ci pentru ca e mai usor si mai ...etern , as putea spune. Scrisoarea care sta acum in mainile tale e dovada scrisa a existentei mele , a ta, a noastra.

Iti spun doar ca tin la tine. Vorba vine "doar" ca nu e o chestie de ici, de colo. Mi-e greu sa-ti spun tot ceea ce simt, poate pentru ca ( atentie! urmeaza cliseu) am fost ranit si-am facut ce fac toti oamenii pe pamantul asta: m-am decis sa ma protejez pe mine caci eu sunt singurul ce-mi va ramane pana la sfarsit.

Esti a mea. Tin la tine si asa imi permit sa spun ca esti a mea. Nu ca un obiect, ci ca o pasare ce se odihneste in palma mea. Te-am ademenit cu greu si sunt constient ca va trebui sa am grija sa te si pastrez. Eu inca nu-ti cunosc adancurile si nici tu pe ale mele, inca, insa vreau sa incep eu sa iti ofer indicii. Sunt nebun, asa cum fiecare om este.
 
Nu ma intereseaza ca in continuare vorbesti cu prima ta iubire, e normal. Si eu vorbesc cu fata care mi-a deschis sufletul si mi-a aratat ce inseamna valoarea unei fiinte straine.Si sincer, ma bucur ca ati reusit sa ramaneti prieteni. Multi renunta chiar si la amicitie, si e pacat.

Nu ma intereseaza nici ca vezi barbati pe strada si ii gasesti atragatori. Stiu ca nu sunt perfect si imi dau seama ca nu sunt nici singurul om pe lume care ti-ar putea placea. In suflete pereche, eu nu cred.

Pentru mine nu conteaza ca mai iesi cu un prieten la o cafea. Prinde bine sa stai la taclale, e parca un sentiment de libertate emotionala. Spun asta din punctul meu de vedere : mereu m-au fascinat oamenii.

Poate pare ciudat , dar imi place ca lumea sa stie ca esti a mea. Iubito, mi-esti draga!

Putin iti cer : sa ramai a mea sau sa-mi spui cand vrei sa zbori.

miercuri, 23 ianuarie 2013

De ce ti-e frica de mine?

L-am intrebat asta cu ochii increzatori si un zambet calm. N-am vrut niciodata sa-l acuz, ci doar sa-l fac sa inteleaga ceea ce eu am priceput din prima clipa.



"De ce ti-e frica de mine? Te cunosc. Mai bine spus, te citesc cum citesti o carte scrisa cu litere mari. Ceea ce trebuie tu sa intelegi e ca tie ti-am dat voie. Nu ma intreba de ce, caci nu stiu sa-ti raspund. Ceva in ochii tai mati sclipea pentru mine si spre mine.

 Mi s-a recomandat naftalina...Stii tu, pentru fluturi. Evident, n-am de gand sa-i anihilez. Mie-mi place asa cu ei, bazaindu-ti numele pe note de fiori. Oh, iti par prea dramatica? Stai sa vezi ce gandesc...

Ideea e ca de la primul "Buna!" am simtit ca vreau sa te cunosc. 

Vorbeam cu Noaptea (am auzit ca e cea mai buna sfatuitoare a lumii moderne, o adevarata ghicitoare , un fel de Mama Omida a necredinciosilor) si ii spuneam ca nu stiu cum se face, dar la orice ma gandesc tu esti acolo. Ii ziceam ca sigur e ceva neinregula cu mine, la o adica eu am fost mereu o persoana independenta. Stii ce mi-a raspuns ? Nimic! Si mi-am zis ca si tacerea e un raspuns si ca asa ar trebui sa fac si eu. Si am tacut.


Cu fiecare intersectare de priviri simteam ca mi-e din ce in ce mai greu sa tac. Dar si daca ar fi fost sa-ti spun ceva ce sa-ti spun? Sa-ti spun ca-mi rasare numele tau la fiecare colt de strada? Sa-ti zic ca de fiecare data cand zbarnaie telefonul sper ca esti tu? Si cum sa-ti spun toate astea fara sa ma crezi nebuna?

Si oricum, ochii tai spuneau aceleasi lucruri ca si ai mei. Cine ar fii crezut ca mai era nevoie de cuvinte? Poate ar fii trebuit rostite, pentru ca acum vad ca fugi.  "

"Stii de ce? Simt ca ma indragostesc. " 

Frica n-a adus niciodata, nimanui, nimic bun.

duminică, 20 ianuarie 2013

Paharul e iar gol.




Pun mana pe sticla de whiskey si-l umplu pana la refuz. Nu e ca si cum nu stiu cum se toarna whiskey-ul, doar pentru tine am cumparat sticla asta fandosita, dar eu vreau doar sa beau. Tot pentru tine erau si trabucurile si parul tot pentru tine mi l-am lasat liber, valvoi. Spuneai ca asa, strans in coc, ma face sa par intepata si nici costumul nu ma ajuta prea mult.



Am auzit ca lumea bea ca sa uite, sa-si inece amarul, dar cum se face ca eu inca imi amintesc tot? Sunt la al patrulea pahar si nu mai pot sta dreapta, dar tu inca n-ai disparut. Nici sticlele de vin de ieri, rasfirate pe balcon, nu vor sa dispara. Am sa le arunc eu, cand am sa termin sticla asta si cele doua de vodka, ascunse undeva intr-un dulap.

Uita-te la rimelul meu cum mi se scurge pe obraji. Uita-te la fata mea distrusa. Uita-te la mainile mele taiate. Mi-ai promis lumea. Mi-ai promis viata, lumina. Stiam foarte bine ca nu pot sa-i cer eternitatea unui muritor, dar tu m-ai asigurat ca o pot avea.

Eram in masina ta, in dreapta. Eram doar noi doi si evadam din nebunia orasului, din amintiri. Jumatate de ora mai tarziu, eram deja suficient de departe cat sa vedem stelele. Ne-am intins pe pamantul gol si am recunoscut ca sunt...ca eram fericita. "E numai inceputul", mi-ai promis tu.

Am fost niste copii intr-ale iubirii. N-am cum sa nu rad acum, cand ma gandesc la primele noastre nopti, la stangacia mea. Mereu ne-am armonizat, ne-am completat asemenea unui puzzle. Unde aveam eu lacune, aveai tu exces. Capul tau pe pieptul meu se odihnea atat de des. Pielea mea calda te astepta mereu, iar de cand nu esti, ma doare.

Tu m-ai invatat ce inseamna iubirea. Tu ai fost iubirea mea, tot ceea ce am avut mai bun am contopit cu fiinta ta. Pentru mine, tu erai libertate. Cand vantul ne impingea pe amandoi spre soare, cand noptile ne chemau pe amandoi pe strazi, tot ceea ce aveam erai tu. Credeam in tine si in nimeni altcineva. Stiam sa-ti citesc ochii cum tu stiai sa-mi citesti buzele si tot ceea ce imi spuneai ramanea adanc intiparit pe suflet.


Te-am invatat sa iubesti. Tu ai reusit sa-mi spulberi inima, speranta, viata. Ai reusit sa ma spulberi pe mine, dar asta nu se va mai repeta... Nu voi permite eu....