miercuri, 20 noiembrie 2013

Minighid al iubirilor disfunctionale (2)

Capitolul 2. Implicaţiile "te iubesc!"-ului

Dacă ai ajuns aici înseamnă că ai descoperit înauntrul tău sentimentul de ataşament, de aici începe cu adevărat relaţia şi tot aici apar complicaţiile care fac disfuncţionalitatea interesantă.


Ceea ce probabil ţi-a rămas neclar din capitolul precedent e de ce iubirea disfuncţională nu e doar sentimentul de ataşament. Ei bine, un cuplu nu va manifesta în general aceleaşi sentimente concomitent. Dacă săptămana asta tu eşti romantic, şi-ţi doreşti să-l strângi în braţe şi să mâncaţi vată de zahăr în timp ce călăriţi un unicorn spre tărâmul curcubeelor(da, ocazional trebuie să-ţi doreşti asta... poate nu atât de extrem, dar înţelegi ideea), disfuncţionalul tău trebuie să te urască. Trebuie să se simtă enervat de cele două...sprezece mesaje trimise în timpul în care el făcea duş şi să te pună să te uiţi la filme horror...poate poate îţi trece şi ţie boala asta. În toată perioada asta specială a ta, te va urî. Ocazional, te poate şi ignora, ceea ce pentru un disfuncţional cu acte în regulă va echivala cu iadul pe pământ.



Asta e situaţia numărul 1. Situaţia nr. 2 e exact opusul: el/ea simte ceva special, tu urăşti tot ce e roz şi miroase a trandafiri. Cele două situaţii trebuie să alterneze şi să nu dureze foarte mult pentru că atmosfera devine mult prea apăsătoare: să fii urât două săptămâni e mult mai rău decât să fii urât o săptămână şi să urăşti tu timp de o săptămână. Partea frumoasă a alternanţei e că din când în când, datorită erorilor de calcul se pierd secunde de joc şi la fel ca în cazul anilor bisecţi (timp de 3 ani ignorăm 6 ore ca să ne trezim la un moment dat cu o zi în plus) , la un anumit interval cuplul este pus în situaţia în care amândoi disfuncţionalii se simt speciali sau se urăsc reciproc.


Când totul e roz, e apogeul relaţiei disfuncţionale. Zile în care cei doi îşi strigă fericirea pe străzi , se îneacă în săruturi şi în aşternuturi. Când se urăsc se sparg farfurii sau se rup arcuri. Orice s-ar înampla aceasta este menirea relaţiei disfuncţionale... Bipolaritatea este o caracteristică esenţială, iar jocul neîncetat de-a şoarecele şi pisica e cel care aduce pasiune şi culoare vieţii disfuncţionalilor.

marți, 19 noiembrie 2013

Minighid al iubirilor disfuncţionale

Prefaţă

Acest material informativ se bazează pe lucrările experimentale înfăptuite de însuşi autorii acestei lucrări. S-a folosit o gamă largă de emoţii, o paletă imensă de personalităţi şi s-au desfaşurat pe perioade îndelugate de timp:zile, săptămâni, luni, ani. Tot efortul emoţional şi psihic al autorilor a fost transpus în câteva capitole scurte care sperăm că vor ajuta sa aveţi propria dumneavoastră iubire disfuncţională, în cazul dezastruos în care aceasta este dorită.

Capitolul 1. "Te iubesc"-ul



Iubirea şi implicit transpunerea lui in realitate ("te iubesc"-ul) reprezintă nişte concepte pe care ştiinţa şi societatea încă nu le-au putut defini complet. Iubirea e explicată ca fiind un sentiment de ataşament faţă de ceva/cineva.( În prezentul ghid ne vom axa pe cineva). Ceea ce e fascinant la relaţiile disfuncţionale este că sentimentul de ataşament devine iubire doar cumulându-se cu ura, indiferenţa şi multe altele, dar despre asta vom vorbi într-un alt capitol.


Revenind la "te iubesc"-urile prezente în vieţile cotidiene ale disfuncţionalilor(* ne vom referi la oamenii nenorociţi care au sau au avut parte de o asemenea relaţie ca fiind disfuncţionali). Considerăm ca fiind necesar să explicăm în ce context trebuie folosită şi pentru că deja ne cunoaştem vom trece la vorbirea prietenească( pertu ). Dacă rosteşti cele două cuvinte când simţi tu prima oară că ar fi adevărat, strici tot . Poate fi o iluzie de moment şi atunci te arunci în ceva ce nu vei putea stăpâni şi vei diminua importanţa adevăratului "te iubesc". Probabil întrebarea firească pe care ţi-o adresezi acum este "Şi atunci cum procedez?". Răspunsul este unul mai ciudat, dar nici relaţia nu este firească deci te invit să parcurgi cu atenţie următoarele rânduri, pentru a deveni la rândul tău un disfuncţional.


Nu ai voie să-i spui ca îl/o iubeşti atunci când disfuncţionalul tău se joacă cu un animăluţ, când îţi găteşte, când stă ghemuit la pieptul tău , defapt nu ai voie să-i rosteşti "te iubesc" multă vreme. Cuvintele se ţin înăuntrul tău. Le închizi acolo , le legi cu sfoară de coloana vertebrală până când simţi că nu mai poţi. Atunci când simţi nevoia să urli cele două cuvinte, când îţi vine să plângi dacă nu i le spui, când îţi simţi coloana trosnind şi simpla lor prezenţă în tine şi nu în aer se comportă asemeni otrăvii...abia atunci iubeşti. Dar nu te lasă înşelat... nici atunci nu e necesar să rosteşti "Te iubesc!", pentru că disfuncţionalul tău ştie. Ţi-au luat-o ochii înainte. Rămâne doar să le rosteşti pentru siguranţa ta, a lui şi eventual a celorlalţi.


Să nu-ţi fie teamă că disfuncţionalul nu ştie că eşti ataşat/ă de el . La o analiză atentă a propriei persoane şi relaţie, vei observa că mereu i-ai spus "Te iubesc!" într-un fel sau altul. Fie că i-ai spus "Măgăruşule, vorbeşte mai frumos!" sau "Băăi, vacuţo! Nu mai mânca ciocolată că te îngraşi!" de cele mai multe ori ai vrut să-i spui "Ţin la tine într-un mod disfuncţional!", fără a pune presiune pe relaţie.