marți, 8 octombrie 2013

I-am spus direct

"Te urăsc!". Şi a fost unul sincer. Nu erau nervi, nu eram grăbită sau dezorientată. Ştiam exact că îl urăsc cu toată fiinţa mea , aşa cum nu am mai urât pe nimeni.

Am coborât scările în grabă şi, acompaniată de tropăitul surd al tocurilor, mă simţeam puternică. Eu deţineam controlul acum. Eu ştiam adevărata poveste, ştiam chiar şi detalii care poate ar fi atentat la integritatea mentală a multor femei. Eu...eu eram puternică.

Am lăsat în urma mea o mulţime zgomotoasă, surpinsă de violenţa scenei abia petrecute. Părul îmi era uşor ciufulit, iar paltonul turquoise flutura în toate părţile. Păream desprinsă dintr-un film şi, dacă în general aş fi sperat ca o asemenea scenă nu mi se va întâmpla niciodată mie, acum eram mândră de şuşotelile pornite şi de întrebarea ce plutea pe buzele tuturor : " De ce?".

Că se striga în spatele meu "Ai grija! E plin de cioburi! " şi " B. , las-o şi vino să te bandajăm! " eu nu auzeam. Sau poate pur şi simplu ignoram tot fiindcă să mă simt vinovată nu era pe lista mea cu lucruri de făcut pe seara respectivă. Ajunsă în stradă simţeam cum toată furia strânsă în mine mă copleşea. Aveam pielea, ochii şi sângele fierbinţi, iar vântul rece de noiembrie se izbea furios de corpul meu.

Ştiam că e posibil să-l urăsc într-o zi, dar speram că aceea zi nu va veni. Ştiam că dacă-l voi urî, voi muri. Nu fizic... Orice emoţie pură, bună avea să dispară... Patul meu de moarte era acum un pod aglomerat , frumos luminat pe care îl traversam lăsând ultimele lacrimi sincere să-mi curgă pe obrajii crăpaţi de frig.

"Te urăsc!" răsuna obsesiv în mintea mea... Problema mea e că eu nu pot urî un om fară să-l fi iubit vreodată.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu