vineri, 16 august 2013

Ciudat e ca...



Ar trebui sa-mi fie frica de el, dar nu imi este. Stii, el a iesit de-un an din inchisoare.

Are doua tatuaje mari pe bratul drept si ochii rai. Mai are un tatuaj mic pe coaste. Acolo, stau scrise cu alb numele mamei sale si data ei de nastere. Asta e ,poate,  prima dovada ca undeva acolo sta ascuns un om bun.

Stiu si de ce a fost inchis, dar si daca n-as stii , tot mi-ar fi drag. Raul pe care l-a facut, l-a facut din nevoie si nu din rautate, iar ce e facut de nevoie, cred eu , nu e deloc damnabil. Ce e de reprosat, ar spune altii, e faptul ca stia de la inceput ca va face ceva gresit, dar daca alta optiune nu era...

Si poate inca nu e clar de ce inca sunt alaturi de el... Sunt acolo, langa el, pentru ca seara, cand simt ca am sa adorm , ma uit in ochii lui si vad , citesc chiar , " Ai rabdare! Imi voi pune si eu sufletul pe tava, doar ai rabdare"

Niciodata n-am avut rabdare, dar el e diferit. El merita. Nu, nu e un simplu caz caritabil. Nu indeplinesc fantezia oricarei femei, de a transforma baiatul rau intr-un inger sarmant. Chiar daca atunci cand ne plimbam pe strada, se uita pierdut la lume si ma tine de mana usor anemic, atunci cand simt ca o sa ma prabusesc, e acolo. Stie deja unde sunt, cat de nenorocita sunt si ma sprinjina. Nu ma ridica niciodata pentru ca nu ma lasa sa cad.

Noi doi, ne salvam unul pe altul.

vineri, 2 august 2013

M-a lovit..

M-a lovit asa cum credeam ca nimeni nu ma va putea lovi vreodata. Mi-a scris o scrisoare ...mie mi-a scris o scrisoare! Si era atat de neasteptat incat m-am blocat. Eu eram cea care ii scria lui, care ii arunca din cand in cand cuvinte dulci (sau acre) pe o foaie de hartie, nu el mie.

Eu aveam propriul meu cocon si stiam mereu ca nimeni nu are cum sa patrunda. Am fost mereu ca un seif, m-am tinut pe mine in lanturi, dar adunam cu sete secretele celorlalti. Stiam ce si cui sa-i spun in asa fel incat sa ma joc cu suflete. Niciodata nu le-am ranit, sau cel putin asa imi place sa cred.

Dar el, el mi-a scris o scrisoare. Si-a pus fiecare cuvant acolo unde trebuia sa fie pus. Pe el il ranisem. Si stiam asta. Cautam mereu o explicatie pentru felul in care sufletul lui mi-a alunecat printre degete si l-am scapat. Poate e doar o lege a naturii care spune ca dupa prea mult bine, urmeaza o prapastie cu rau sau poate pur si simplu m-am speriat de tot ceea ce se intampla si-am fugit. Nu stiu.

El nu mi-a pus numele pe foaie. A lasat pe o foaie simpla, in mijlocul ei, o singura fraza scrisa cu litere cursive " Lume multa, oameni putini" . A luat scrisoarea si-a dat-o din mana in mana sa umble prin lume si sa avertizeze . Eu stiam ca randul acela imi era destinat mie si ca era normal sa se afle acum in palma mea.

Si lasand capul in jos am dat foaia mai departe, intorcand parca si obrazul celalalt. Meritam tot caci eu am reusit sa distrug ceea ce nu trebuia distrus niciodata.