miercuri, 20 noiembrie 2013

Minighid al iubirilor disfunctionale (2)

Capitolul 2. Implicaţiile "te iubesc!"-ului

Dacă ai ajuns aici înseamnă că ai descoperit înauntrul tău sentimentul de ataşament, de aici începe cu adevărat relaţia şi tot aici apar complicaţiile care fac disfuncţionalitatea interesantă.


Ceea ce probabil ţi-a rămas neclar din capitolul precedent e de ce iubirea disfuncţională nu e doar sentimentul de ataşament. Ei bine, un cuplu nu va manifesta în general aceleaşi sentimente concomitent. Dacă săptămana asta tu eşti romantic, şi-ţi doreşti să-l strângi în braţe şi să mâncaţi vată de zahăr în timp ce călăriţi un unicorn spre tărâmul curcubeelor(da, ocazional trebuie să-ţi doreşti asta... poate nu atât de extrem, dar înţelegi ideea), disfuncţionalul tău trebuie să te urască. Trebuie să se simtă enervat de cele două...sprezece mesaje trimise în timpul în care el făcea duş şi să te pună să te uiţi la filme horror...poate poate îţi trece şi ţie boala asta. În toată perioada asta specială a ta, te va urî. Ocazional, te poate şi ignora, ceea ce pentru un disfuncţional cu acte în regulă va echivala cu iadul pe pământ.



Asta e situaţia numărul 1. Situaţia nr. 2 e exact opusul: el/ea simte ceva special, tu urăşti tot ce e roz şi miroase a trandafiri. Cele două situaţii trebuie să alterneze şi să nu dureze foarte mult pentru că atmosfera devine mult prea apăsătoare: să fii urât două săptămâni e mult mai rău decât să fii urât o săptămână şi să urăşti tu timp de o săptămână. Partea frumoasă a alternanţei e că din când în când, datorită erorilor de calcul se pierd secunde de joc şi la fel ca în cazul anilor bisecţi (timp de 3 ani ignorăm 6 ore ca să ne trezim la un moment dat cu o zi în plus) , la un anumit interval cuplul este pus în situaţia în care amândoi disfuncţionalii se simt speciali sau se urăsc reciproc.


Când totul e roz, e apogeul relaţiei disfuncţionale. Zile în care cei doi îşi strigă fericirea pe străzi , se îneacă în săruturi şi în aşternuturi. Când se urăsc se sparg farfurii sau se rup arcuri. Orice s-ar înampla aceasta este menirea relaţiei disfuncţionale... Bipolaritatea este o caracteristică esenţială, iar jocul neîncetat de-a şoarecele şi pisica e cel care aduce pasiune şi culoare vieţii disfuncţionalilor.

marți, 19 noiembrie 2013

Minighid al iubirilor disfuncţionale

Prefaţă

Acest material informativ se bazează pe lucrările experimentale înfăptuite de însuşi autorii acestei lucrări. S-a folosit o gamă largă de emoţii, o paletă imensă de personalităţi şi s-au desfaşurat pe perioade îndelugate de timp:zile, săptămâni, luni, ani. Tot efortul emoţional şi psihic al autorilor a fost transpus în câteva capitole scurte care sperăm că vor ajuta sa aveţi propria dumneavoastră iubire disfuncţională, în cazul dezastruos în care aceasta este dorită.

Capitolul 1. "Te iubesc"-ul



Iubirea şi implicit transpunerea lui in realitate ("te iubesc"-ul) reprezintă nişte concepte pe care ştiinţa şi societatea încă nu le-au putut defini complet. Iubirea e explicată ca fiind un sentiment de ataşament faţă de ceva/cineva.( În prezentul ghid ne vom axa pe cineva). Ceea ce e fascinant la relaţiile disfuncţionale este că sentimentul de ataşament devine iubire doar cumulându-se cu ura, indiferenţa şi multe altele, dar despre asta vom vorbi într-un alt capitol.


Revenind la "te iubesc"-urile prezente în vieţile cotidiene ale disfuncţionalilor(* ne vom referi la oamenii nenorociţi care au sau au avut parte de o asemenea relaţie ca fiind disfuncţionali). Considerăm ca fiind necesar să explicăm în ce context trebuie folosită şi pentru că deja ne cunoaştem vom trece la vorbirea prietenească( pertu ). Dacă rosteşti cele două cuvinte când simţi tu prima oară că ar fi adevărat, strici tot . Poate fi o iluzie de moment şi atunci te arunci în ceva ce nu vei putea stăpâni şi vei diminua importanţa adevăratului "te iubesc". Probabil întrebarea firească pe care ţi-o adresezi acum este "Şi atunci cum procedez?". Răspunsul este unul mai ciudat, dar nici relaţia nu este firească deci te invit să parcurgi cu atenţie următoarele rânduri, pentru a deveni la rândul tău un disfuncţional.


Nu ai voie să-i spui ca îl/o iubeşti atunci când disfuncţionalul tău se joacă cu un animăluţ, când îţi găteşte, când stă ghemuit la pieptul tău , defapt nu ai voie să-i rosteşti "te iubesc" multă vreme. Cuvintele se ţin înăuntrul tău. Le închizi acolo , le legi cu sfoară de coloana vertebrală până când simţi că nu mai poţi. Atunci când simţi nevoia să urli cele două cuvinte, când îţi vine să plângi dacă nu i le spui, când îţi simţi coloana trosnind şi simpla lor prezenţă în tine şi nu în aer se comportă asemeni otrăvii...abia atunci iubeşti. Dar nu te lasă înşelat... nici atunci nu e necesar să rosteşti "Te iubesc!", pentru că disfuncţionalul tău ştie. Ţi-au luat-o ochii înainte. Rămâne doar să le rosteşti pentru siguranţa ta, a lui şi eventual a celorlalţi.


Să nu-ţi fie teamă că disfuncţionalul nu ştie că eşti ataşat/ă de el . La o analiză atentă a propriei persoane şi relaţie, vei observa că mereu i-ai spus "Te iubesc!" într-un fel sau altul. Fie că i-ai spus "Măgăruşule, vorbeşte mai frumos!" sau "Băăi, vacuţo! Nu mai mânca ciocolată că te îngraşi!" de cele mai multe ori ai vrut să-i spui "Ţin la tine într-un mod disfuncţional!", fără a pune presiune pe relaţie.


marți, 8 octombrie 2013

I-am spus direct

"Te urăsc!". Şi a fost unul sincer. Nu erau nervi, nu eram grăbită sau dezorientată. Ştiam exact că îl urăsc cu toată fiinţa mea , aşa cum nu am mai urât pe nimeni.

Am coborât scările în grabă şi, acompaniată de tropăitul surd al tocurilor, mă simţeam puternică. Eu deţineam controlul acum. Eu ştiam adevărata poveste, ştiam chiar şi detalii care poate ar fi atentat la integritatea mentală a multor femei. Eu...eu eram puternică.

Am lăsat în urma mea o mulţime zgomotoasă, surpinsă de violenţa scenei abia petrecute. Părul îmi era uşor ciufulit, iar paltonul turquoise flutura în toate părţile. Păream desprinsă dintr-un film şi, dacă în general aş fi sperat ca o asemenea scenă nu mi se va întâmpla niciodată mie, acum eram mândră de şuşotelile pornite şi de întrebarea ce plutea pe buzele tuturor : " De ce?".

Că se striga în spatele meu "Ai grija! E plin de cioburi! " şi " B. , las-o şi vino să te bandajăm! " eu nu auzeam. Sau poate pur şi simplu ignoram tot fiindcă să mă simt vinovată nu era pe lista mea cu lucruri de făcut pe seara respectivă. Ajunsă în stradă simţeam cum toată furia strânsă în mine mă copleşea. Aveam pielea, ochii şi sângele fierbinţi, iar vântul rece de noiembrie se izbea furios de corpul meu.

Ştiam că e posibil să-l urăsc într-o zi, dar speram că aceea zi nu va veni. Ştiam că dacă-l voi urî, voi muri. Nu fizic... Orice emoţie pură, bună avea să dispară... Patul meu de moarte era acum un pod aglomerat , frumos luminat pe care îl traversam lăsând ultimele lacrimi sincere să-mi curgă pe obrajii crăpaţi de frig.

"Te urăsc!" răsuna obsesiv în mintea mea... Problema mea e că eu nu pot urî un om fară să-l fi iubit vreodată.

vineri, 16 august 2013

Ciudat e ca...



Ar trebui sa-mi fie frica de el, dar nu imi este. Stii, el a iesit de-un an din inchisoare.

Are doua tatuaje mari pe bratul drept si ochii rai. Mai are un tatuaj mic pe coaste. Acolo, stau scrise cu alb numele mamei sale si data ei de nastere. Asta e ,poate,  prima dovada ca undeva acolo sta ascuns un om bun.

Stiu si de ce a fost inchis, dar si daca n-as stii , tot mi-ar fi drag. Raul pe care l-a facut, l-a facut din nevoie si nu din rautate, iar ce e facut de nevoie, cred eu , nu e deloc damnabil. Ce e de reprosat, ar spune altii, e faptul ca stia de la inceput ca va face ceva gresit, dar daca alta optiune nu era...

Si poate inca nu e clar de ce inca sunt alaturi de el... Sunt acolo, langa el, pentru ca seara, cand simt ca am sa adorm , ma uit in ochii lui si vad , citesc chiar , " Ai rabdare! Imi voi pune si eu sufletul pe tava, doar ai rabdare"

Niciodata n-am avut rabdare, dar el e diferit. El merita. Nu, nu e un simplu caz caritabil. Nu indeplinesc fantezia oricarei femei, de a transforma baiatul rau intr-un inger sarmant. Chiar daca atunci cand ne plimbam pe strada, se uita pierdut la lume si ma tine de mana usor anemic, atunci cand simt ca o sa ma prabusesc, e acolo. Stie deja unde sunt, cat de nenorocita sunt si ma sprinjina. Nu ma ridica niciodata pentru ca nu ma lasa sa cad.

Noi doi, ne salvam unul pe altul.

vineri, 2 august 2013

M-a lovit..

M-a lovit asa cum credeam ca nimeni nu ma va putea lovi vreodata. Mi-a scris o scrisoare ...mie mi-a scris o scrisoare! Si era atat de neasteptat incat m-am blocat. Eu eram cea care ii scria lui, care ii arunca din cand in cand cuvinte dulci (sau acre) pe o foaie de hartie, nu el mie.

Eu aveam propriul meu cocon si stiam mereu ca nimeni nu are cum sa patrunda. Am fost mereu ca un seif, m-am tinut pe mine in lanturi, dar adunam cu sete secretele celorlalti. Stiam ce si cui sa-i spun in asa fel incat sa ma joc cu suflete. Niciodata nu le-am ranit, sau cel putin asa imi place sa cred.

Dar el, el mi-a scris o scrisoare. Si-a pus fiecare cuvant acolo unde trebuia sa fie pus. Pe el il ranisem. Si stiam asta. Cautam mereu o explicatie pentru felul in care sufletul lui mi-a alunecat printre degete si l-am scapat. Poate e doar o lege a naturii care spune ca dupa prea mult bine, urmeaza o prapastie cu rau sau poate pur si simplu m-am speriat de tot ceea ce se intampla si-am fugit. Nu stiu.

El nu mi-a pus numele pe foaie. A lasat pe o foaie simpla, in mijlocul ei, o singura fraza scrisa cu litere cursive " Lume multa, oameni putini" . A luat scrisoarea si-a dat-o din mana in mana sa umble prin lume si sa avertizeze . Eu stiam ca randul acela imi era destinat mie si ca era normal sa se afle acum in palma mea.

Si lasand capul in jos am dat foaia mai departe, intorcand parca si obrazul celalalt. Meritam tot caci eu am reusit sa distrug ceea ce nu trebuia distrus niciodata.

joi, 25 iulie 2013

M-am gandit mult la cum sa-ti spun...

Ti-as fi spus asta intr-o dimineata. O dimineata frumoasa in care sa ma trezesc cu tine cuprinsa in bratele mele, dar n-am curaj. Iti scriu doar o scrisoare, nu pentru ca e mai romantic , ci pentru ca e mai usor si mai ...etern , as putea spune. Scrisoarea care sta acum in mainile tale e dovada scrisa a existentei mele , a ta, a noastra.

Iti spun doar ca tin la tine. Vorba vine "doar" ca nu e o chestie de ici, de colo. Mi-e greu sa-ti spun tot ceea ce simt, poate pentru ca ( atentie! urmeaza cliseu) am fost ranit si-am facut ce fac toti oamenii pe pamantul asta: m-am decis sa ma protejez pe mine caci eu sunt singurul ce-mi va ramane pana la sfarsit.

Esti a mea. Tin la tine si asa imi permit sa spun ca esti a mea. Nu ca un obiect, ci ca o pasare ce se odihneste in palma mea. Te-am ademenit cu greu si sunt constient ca va trebui sa am grija sa te si pastrez. Eu inca nu-ti cunosc adancurile si nici tu pe ale mele, inca, insa vreau sa incep eu sa iti ofer indicii. Sunt nebun, asa cum fiecare om este.
 
Nu ma intereseaza ca in continuare vorbesti cu prima ta iubire, e normal. Si eu vorbesc cu fata care mi-a deschis sufletul si mi-a aratat ce inseamna valoarea unei fiinte straine.Si sincer, ma bucur ca ati reusit sa ramaneti prieteni. Multi renunta chiar si la amicitie, si e pacat.

Nu ma intereseaza nici ca vezi barbati pe strada si ii gasesti atragatori. Stiu ca nu sunt perfect si imi dau seama ca nu sunt nici singurul om pe lume care ti-ar putea placea. In suflete pereche, eu nu cred.

Pentru mine nu conteaza ca mai iesi cu un prieten la o cafea. Prinde bine sa stai la taclale, e parca un sentiment de libertate emotionala. Spun asta din punctul meu de vedere : mereu m-au fascinat oamenii.

Poate pare ciudat , dar imi place ca lumea sa stie ca esti a mea. Iubito, mi-esti draga!

Putin iti cer : sa ramai a mea sau sa-mi spui cand vrei sa zbori.

miercuri, 23 ianuarie 2013

De ce ti-e frica de mine?

L-am intrebat asta cu ochii increzatori si un zambet calm. N-am vrut niciodata sa-l acuz, ci doar sa-l fac sa inteleaga ceea ce eu am priceput din prima clipa.



"De ce ti-e frica de mine? Te cunosc. Mai bine spus, te citesc cum citesti o carte scrisa cu litere mari. Ceea ce trebuie tu sa intelegi e ca tie ti-am dat voie. Nu ma intreba de ce, caci nu stiu sa-ti raspund. Ceva in ochii tai mati sclipea pentru mine si spre mine.

 Mi s-a recomandat naftalina...Stii tu, pentru fluturi. Evident, n-am de gand sa-i anihilez. Mie-mi place asa cu ei, bazaindu-ti numele pe note de fiori. Oh, iti par prea dramatica? Stai sa vezi ce gandesc...

Ideea e ca de la primul "Buna!" am simtit ca vreau sa te cunosc. 

Vorbeam cu Noaptea (am auzit ca e cea mai buna sfatuitoare a lumii moderne, o adevarata ghicitoare , un fel de Mama Omida a necredinciosilor) si ii spuneam ca nu stiu cum se face, dar la orice ma gandesc tu esti acolo. Ii ziceam ca sigur e ceva neinregula cu mine, la o adica eu am fost mereu o persoana independenta. Stii ce mi-a raspuns ? Nimic! Si mi-am zis ca si tacerea e un raspuns si ca asa ar trebui sa fac si eu. Si am tacut.


Cu fiecare intersectare de priviri simteam ca mi-e din ce in ce mai greu sa tac. Dar si daca ar fi fost sa-ti spun ceva ce sa-ti spun? Sa-ti spun ca-mi rasare numele tau la fiecare colt de strada? Sa-ti zic ca de fiecare data cand zbarnaie telefonul sper ca esti tu? Si cum sa-ti spun toate astea fara sa ma crezi nebuna?

Si oricum, ochii tai spuneau aceleasi lucruri ca si ai mei. Cine ar fii crezut ca mai era nevoie de cuvinte? Poate ar fii trebuit rostite, pentru ca acum vad ca fugi.  "

"Stii de ce? Simt ca ma indragostesc. " 

Frica n-a adus niciodata, nimanui, nimic bun.

duminică, 20 ianuarie 2013

Paharul e iar gol.




Pun mana pe sticla de whiskey si-l umplu pana la refuz. Nu e ca si cum nu stiu cum se toarna whiskey-ul, doar pentru tine am cumparat sticla asta fandosita, dar eu vreau doar sa beau. Tot pentru tine erau si trabucurile si parul tot pentru tine mi l-am lasat liber, valvoi. Spuneai ca asa, strans in coc, ma face sa par intepata si nici costumul nu ma ajuta prea mult.



Am auzit ca lumea bea ca sa uite, sa-si inece amarul, dar cum se face ca eu inca imi amintesc tot? Sunt la al patrulea pahar si nu mai pot sta dreapta, dar tu inca n-ai disparut. Nici sticlele de vin de ieri, rasfirate pe balcon, nu vor sa dispara. Am sa le arunc eu, cand am sa termin sticla asta si cele doua de vodka, ascunse undeva intr-un dulap.

Uita-te la rimelul meu cum mi se scurge pe obraji. Uita-te la fata mea distrusa. Uita-te la mainile mele taiate. Mi-ai promis lumea. Mi-ai promis viata, lumina. Stiam foarte bine ca nu pot sa-i cer eternitatea unui muritor, dar tu m-ai asigurat ca o pot avea.

Eram in masina ta, in dreapta. Eram doar noi doi si evadam din nebunia orasului, din amintiri. Jumatate de ora mai tarziu, eram deja suficient de departe cat sa vedem stelele. Ne-am intins pe pamantul gol si am recunoscut ca sunt...ca eram fericita. "E numai inceputul", mi-ai promis tu.

Am fost niste copii intr-ale iubirii. N-am cum sa nu rad acum, cand ma gandesc la primele noastre nopti, la stangacia mea. Mereu ne-am armonizat, ne-am completat asemenea unui puzzle. Unde aveam eu lacune, aveai tu exces. Capul tau pe pieptul meu se odihnea atat de des. Pielea mea calda te astepta mereu, iar de cand nu esti, ma doare.

Tu m-ai invatat ce inseamna iubirea. Tu ai fost iubirea mea, tot ceea ce am avut mai bun am contopit cu fiinta ta. Pentru mine, tu erai libertate. Cand vantul ne impingea pe amandoi spre soare, cand noptile ne chemau pe amandoi pe strazi, tot ceea ce aveam erai tu. Credeam in tine si in nimeni altcineva. Stiam sa-ti citesc ochii cum tu stiai sa-mi citesti buzele si tot ceea ce imi spuneai ramanea adanc intiparit pe suflet.


Te-am invatat sa iubesti. Tu ai reusit sa-mi spulberi inima, speranta, viata. Ai reusit sa ma spulberi pe mine, dar asta nu se va mai repeta... Nu voi permite eu....




vineri, 4 ianuarie 2013

Pedalam cu soarele in spate.


Si adierea rasaritului se plimba pe pleoapele mele fericite, pe buzele mele proaspat sarutate. Cat calm se poate ascunde intr-un camp, cata lumina incape pe cer!

Parul tau blond straluceste asemeni unei zambet sincer, iar eu imi pierd privirea pe buzele tale atat de cunoscute mie.


Soseaua larga ne permite sa ne intrecem, sa punem la treaba caii de metal ruginit si sa lasam vantul sa ne gadile gambele.

Se spune ca inima ne va fii mereu acasa, atunci lasa-ma sa ma mut in tine si sa plutesc asemeni unei lebede pe sufletul tau. Sau mai bine lasa-ma sa inot in el asemeni unui banc de pesti colorati. Lasa-ma sa-l umplu si sa-ti devorez tainele. Tu , mie, nu trebuie sa-mi ceri voie. Tu esti deja acolo.

"Fusta poate sa fluture cat va vrea, caci nimic nu este mai linistitor ca unduirea ta. Esti asemeni unui spic de grau, care se lasa purtat pe bratele Vantului." Cu asemenea fraze mi-ai furat zambetul.

Stand pe marginea lacului, m-ai tras in apa calma si mi-ai declarat iubire vesnica. In mijlocul stralucirii mi-ai cuprins capul in palmele-ti calde si mi-ai sarutat buzele patimase. Cu astfel de gesturi mi-ai furat si inima.

Daca tu ai fi pacatul, nu m-as ascunde niciodata. Daca mi-ai cere viata, ti-as intinde-o impachetata intr-un servet brodat cu incredere si presarat cu suflet.

Te plimbi prin toate cele 4 camere si le decorezi cu dragoste. Pe coastele mele stau agatate tablouri de iubire, iar pe gene port taina noptilor petrecute cu tine.

Cand ma iubesti, sunt bogata. Cat timp ma iubesti, voi stii ca visez. Te rog , nu ma trezi.